România, privire de ansamblu

Istorie

Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani. Originalitatea ariilor culturale, înrudite cu celelalte culturi preistorice europene, se regăseşte în arta modelării lutului (vasele pictate de tip Criş, Turdaş, Cucuteni, statuete de lut zoomorfe şi antropomorfe, între acestea: „Gânditorul“, descoperit la Hamangia, Cernavodă). Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică – primul din Europa – în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.

Continuatorii acestor străvechi civilizaţi au fost geto-dacii care au întemeiat Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106 d.Hr.), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117 d.Hr.) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi, procesul de etnogeneză a poporului român încheindu-se în secolul al VII-lea.

Odată cu procesul de romanizare s-a produs, treptat, şi cel de creştinare atât prin evanghelizarea de către unul din apostolii lui Iisus, Sf. Andrei, cât şi de către sfinţi părinţi refugiaţi sau trecători pe aceste meleaguri.

Organizarea statală, atestată în scris, este anterioară secolului al X-lea; este vorba de statele feudale premergătoare marilor state feudale româneşti. Formaţiunile prestatale din Transilvania erau conduse de duci, cnezi sau voievozi ca Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum, sau, în Moldova, Valahia şi Dobrogea de jupani, cnezi sau voievozi ca Olaha, Dimitrie, Gheorghe, Sestlav, Satza, Roman ş.a. (sec. XI-XII). În secolul al XIII-lea Voievodatul Transilvaniei ajunge vasal coroanei ungare până la 1526, când regatul Ungariei va dispărea ca stat. La sud de Carpaţi, în secolul al XIV-lea, Basarab I (1324-1352) unifică micile state, întemeind marele Voievodat al Valahiei, iar la est Bogdan I (1359-1365) întemeiază marele Voievodat al Moldovei.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, la Dunăre apare pericolul expansiunii Imperiului Otoman. Cele trei Ţări Române, voievodatele Transilvania, Moldova şi Valahia, după două secole de rezistenţă, au traversat o perioadă de suzeranitate otomană, păstrându-şi totuşi o largă autonomie. Domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul (1593-1601), recucereşte independenţa ţării şi unifică pe toţi românii într-un stat, primul stat centralizat românesc. Unirea, vremelnică, desfăcută prin intervenţiile Imperiului Otoman, Regatului Poloniei şi Imperiului Habsburgic, a fost posibilă datorită unităţii de neam şi de limbă a tuturor românilor.

Cu sprijinul marilor puteri europene, la 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Valahia sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Tânărul stat a căpătat recunoaştere internaţională sub numele de România. La 9 mai 1877, statul român, în care fusese înscăunat prinţul Carol (de Hohenzollern-Sigmaringen), devenit, mai apoi, regele Carol I, şi-a proclamat independenţa, ieşind de sub suzeranitatea Porţii Otomane; independenţa a fost consfinţită în luptă, pe frontul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 şi a fost recunoscută pe plan internaţional prin Congresul de pace de la Berlin (1878).

Prin înţelegerea din 1867 dintre Budapesta şi Viena, cunoscută ca „dualismul austro-ungar“, întregul Principat al Transilvaniei a intrat sub dominaţia ungară.

Bucovina a fost ruptă din trupul ţării în anul 1775 şi a intrat în stăpânirea Imperiului Habsburgic în urma unei înţelegeri cu Imperiul Otoman.

Jumătatea estică a Moldovei fusese, la 1812, anexată la Rusia sub numele de Basarabia.

*

Participarea României la Primul Război Mondial a avut un singur scop: desvârşirea unităţii naţionale, urmaşul lui Carol I – regele Ferdinand I (1914-1927) - fiind unul dintre promotorii ei. Prăbuşirea celor două imperii multinaţionale – austro-ungar şi ţarist – a creat posibilitatea ca românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania să-şi aleagă destinul hotărând unirea cu România. Reîntregirea statului român a fost consfinţită pe plan internaţional prin tratatele de pace postbelice (1919-1920).

Pe plan extern, România a dus o politică de apărare a noii organizări postbelice a lumii şi a acţionat pentru contracararea tendinţelor revanşarde, de revizuire a tratatelor de pace şi a graniţelor, manifestate, mai întâi, de Ungaria horthystă şi de Germania nazistă, mai apoi de Rusia sovietică. În vara anului 1940 România a fost obligată de către Rusia sovietică, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană să cedeze următoarele teritorii: Basarabia, Bucovina şi Herţa – Rusiei; Transilvania de Nord – Ungariei şi Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) – Bulgariei, ceea ce reprezenta peste un sfert din teritoriul ţării şi din populaţia majoritar românească.

Regimul politic din România a fost schimbat cu o dictatură, iniţial fascistă, apoi militară, reacţionară, iar ţara a intrat în război împotriva U.R.S.S. (iunie 1941), alături de Germania. Armatele române au luptat pe frontul de est până în vara lui 1944, după care, în urma loviturii de stat de la 23 august, s-au alăturat aliaţilor şi au luptat pe frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Tratatul de pace de la Paris (1947) a readus Transilvania de Nord între graniţele naţionale; celelalte teritorii cedate în 1940 rămânând în continuare în afara graniţelor României. Totodată, România era menţinută în sfera de influenţă sovietică, după cum stabiliseră anterior Stalin şi Churchill, fiind impus regimul comunist. A urmat perioada de sovietizare a ţării, când s-a declanşat represiunea împotriva celor care reprezentau adevărata democraţie. Pericolul transformării României într-o sursă de materii prime şi chiar al dezmembrării ţării a determinat conducerea comunistă a României să iniţieze procesul de ieşire de sub hegemonia sovietică.

Dar cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, dublat de regimul de dictatură comunistă, a dus la o gravă criză politică internă şi la o criză economică de mari proporţii. În mai multe rânduri au avut loc revolte sociale. Între 17 şi 20 decembrie 1989, la Timişoara au avut loc mari demonstraţii anticomuniste iar la 21 decembrie 1989 au izbucnit tulburări puternice în Bucureşti.

Au fost înlăturate structurile comuniste, s-au pus bazele unei societăţi democratice şi economiei de piaţă. Într-un interval de timp relativ scurt s-au reactivat partidele politice istorice (Partidul Naţional Tărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat) şi s-au înfiinţat alte partide politice; au avut loc alegeri libere administrative, parlamentare şi prezidenţiale (1990, 1992, 1996, 2000, 2004 2008, 2009); a fost votată şi promulgată noua Constituţie a României (1991) cu largi prevederi democratice; în octombrie 2003, prin referendum, Constituţia a fost modificată conform unor standarde europene. Sectorul particular din economie s-a dezvoltat continuu, a avut loc marea privatizare a întreprinderilor industriale prin ofertă publică etc.

România este membră a NATO (din 2004), iar, de la 1 ianuarie 2007, a devenit membră cu drepturi depline a Uniunii Europene.